APA, între DAR DIVIN și HOȚIE pământeană!

„În credința profundă a poporului nostru a săpa o fântână nu este o muncă gospodărească, ci o mare pomană și o binecuvântare sufletească. De aceea fântânile nu se "ascund" în fundul curții, se ridică cu mândrie la poartă și la răscruce de drumuri, pentru ca orice călător însetat, străin ori vecin, dușman sau prieten, să își poată ostoi setea cu apă rece și curată.

Fântâna de la poartă este punctul dintre SACRU și OMENIE: darul lui Dumnezeu lăsat la liberul schimb între oameni. Un gest de generozitate pură, nesupus tranzacțiilor.

Astăzi trăim un paradox dureros. Acest DAR SACRU, dătător de VIAȚĂ începe să fie din ce în ce mai măsurat și din ce în ce mai taxat, mai mult se încearcă trecerea de la legile administrative care coordonează ramura respectivă, la legi penale care să pedepsească, drastic, pe cei care nu se supun gândirii globaliste.

Mă întreb și întreb: oare ce inspiră gândirea perversă, rece și rea a acestor indivizi fără Dumnezeu, ajunși întâmplător în fruntea țării ? Indivizi care atunci când li se pune oglinda în față încep să o dea pe UE, extremiști, ruși și alte naționalități.

Cum vor ei să îngrădească cu legi penale ELIXIRUL VIEȚII, care aparține cerului și pământului, nu statului, nu USR-ului, nu UE ???

Încercarea de a pune BIR pe fântânile oamenilor, de a pune preț pe apa scoasă din adâncul pământului bătătorit de generații, depășește chiar limitele lăcomiei absurde.

Este culmea impertinenței ca cei care nu au bătut un țăruș în această țară să vină și să taxeze sudoarea gospodarului român și mila lui Dumnezeu.

Să pui BIR pe apa călătorului însetat înseamnă să pui taxă pe viață, pe omenie și pe credință, iar un stat care ajunge să -și vândă ploaia și izvoarele... este un stat pierdut.

Români, este timpul să privim spre fântâna de la poartă și să înțelegem lecția ei: sunt lucruri în această țară care nu au preț, ci doar valoare. Iar APA ca și VIAȚA, trebuie să curgă mereu liberă.”

Relu Pintilie

De ce se maresc birurile?

Într-o dimineaţă, stăpânitorul unei cetăţi fu trezit de nişte strigăte care se auzeau din piaţă: "Hai la mere! Mere dulci cum n-aţi mai gustat!".

Ridicându-se indispus din pat şi privind pe fereastră, văzu un târgoveţ ce vindea, într-adevăr, mere, înconjurat de o mulţime de muşterii.

"Trebuie să fie tare bune merele alea" , îşi spuse mai-marele cetăţii şi, făcându-i-se poftă, îl chemă pe primul său sfetnic şi îi porunci: "Ia cinci galbeni şi mergi în piaţă să cumperi mere de la târgoveţul acela".

Primul sfetnic îl chemă pe paharnic şi îi spuse: "Uite patru galbeni , du-te şi cumpără mere".

Paharnicul se adresă , la rândul său , stolnicului: "Poftim trei galbeni , de care să cumperi mere de la târgoveţul acela". Stolnicul îl chemă pe primul străjer îi dădu doi galbeni şi îl trimise în piaţă. Acesta dădu un galben unui străjer din subordine, iar acela se duse la târgoveţ şi îi luă la rost: "Hei, ce tot strigi aşa? Ai tulburat somnul mai-marelui cetăţii, iar drept pedeapsă mi-a poruncit să-ţi confisc căruţa asta cu mere".

Zis şi făcut. Întors la şeful său , străjerul se lăudă: "Am făcut un târg nemaipomenit. Cu un galben am cumpărat o jumătate din căruţa cu mere a tărgoveţului".Primul străjer merse la stolnic: "M-am târguit şi , cu cei doi galbeni pe care mi i-ai dat am reuşit să cumpăr un sac cu mere!". Stolnicul - repede la paharnic: "Cu trei galbeni am luat o tolbă întreagă cu mere". Paharnicul dosi jumătate din cantitate şi apoi merse la primul sfetnic: "Iată , cei patru galbeni mi-au ajuns doar pentru o jumătate de tolbă cu mere". Iar primul sfetnic se înfăţişă dinaintea stăpînitorului cetăţii şi glăsui: "Măria ta , iată , am îndeplinit porunca. Numai că de acei cinci galbeni n-am reuşit să târguiesc decât cinci mere".

Mai-marele cetăţii , muşcă dintr-un măr şi cugetă: "Hmmm! Cinci mere pentru cinci galbeni. Scump , foarte scump! Şi, cu toate acestea, târgoveţul acela avea o mulţime de cumpărători. Înseamnă că lumea o duce bine, are bani. Ia să măresc eu birurile!"

Sursa