Omul nepotrivit
"Romania şi SUA: prezidenţialităţi eşuate
În urmă cu mai bine de 10 ani, Traian Băsescu părea să
rămână un politician şi un om de afaceri local, instalat temeinic, cu
toată familia, în lumea românească, mai mică, dar plină de recompense
materiale, pe care a ştiut foarte bine cum să le obţină – aproape toate
pe căi obscure, în dispreţul oamenilor şi al legii. Pe Petre Roman, ca
director al campaniei sale electorale, l-a sabotat sistematic, Roman
obţinând la prezidenţialele din 2000 de trei ori mai puţine voturi decât
propria sa grupare politică, iar după scurt timp, în 2001, i-a furat
tot partidul, Partidul Democrat; a traficat case şi terenuri contra
autorizaţii de funcţionare, şi-a aprobat singur, ca primar al Capitalei,
repartizarea şi cumpărarea unei vile de lux în centrul oraşului; s-a
aflat în spatele a tot felul de firme, firmuliţe şi afaceri deocheate cu
statul, cum au fost dezmembrarea, tăierea şi vinderea la fier vechi a
unor nave mai vechi, dar şi contracte grase de reparare a altor nave,
oferite de Ministerul Transporturilor, condus de Traian Băsescu, unor
firme particulare aparţinând lui...Traian Băsescu (?!); tot felul de
alte afaceri de familie, prin opt firme, cu cartofi din Turcia,
împrumuturi bancare restituite parţial, pulpe de pui din America
reexportate sub formă de şniţele în Anglia (carnea de pui americană
cumpărată de Băsescu nu se putea opri în Anglia, fiind veche, congelată
de ani şi interzisă la import de către britanici), produse lactate, fier
vechi, transporturi, contracte de închiriere ilegale în imobile de lux
revendicate de foştii proprietari, sau obţinute de la RAAPPS fără să mai
deţină calitatea de demnitar, consultanţă, îngheţată, havane; apoi, ca
primar, demolări de mii de chioşcuri şi mici afaceri de familie,
precedate de sponsorizări consistente pentru campania electorală la
Primărie, de la două mari firme străine de supermarketuri; asfaltări,
borduri şi 648 WC-uri ecologice instalate în Bucureşti de colegii de
prăduială Radu Berceanu şi Adrian Videanu; megaescrocherii imobiliare,
de zeci de milioane de euro (afacerea Parcul Bordei) etc. etc. Şi...
...la locul nepotrivit: Palatul Cotroceni
şi, către sfârşitul lui 2004, trăznetul a lovit din senin!
Lucrurile au luat, aparent, o întorsătură cu totul neaşteptată. La fel
ca şi în 2000, la alegerile pentru Primăria Bucureştiului, în ultima zi
posibilă din punct de vedere legal, la 2 octombrie, prin retragerea pe
„motive de sănătate” a lui Th. Stolojan, candidatul-surpriză al Alianţei
DA (PNL-PD) la prezidenţiale a ajuns Băsescu; a fost prea târziu ca
adversarii săi politici să mai poată face o campanie negativă, sau de
oricare alt fel, împotriva sa. Apoi, la 12 decembrie a câştigat
alegerile prin fraudă, scoaterea adepţilor „portocalii” în stradă, la
fel ca şi la Kiev, şantaj şi presiuni externe asupra contracandidatului
său, Adrian Năstase. Câştiga pentru a doua oară o poziţie-cheie în
administraţia ţării, după ce îl învinsese „miraculos” (citeşte fraudă
electronică) pe Sorin Oprescu în 2000, la Primăria Bucureştiului, la
câteva zecimi de procent, şi urma să câştige iarăşi, prin fraudarea
voturilor emigraţiei, al doilea mandat prezidenţial peste cinci ani, în
2009. Povestea sa de succes, ca simplu politician local şi afacerist mai
mărunt al locului, cu căţel, purcel, familie, partid propriu, planuri
de viitor şi acareturi în lumea românească, s-a evaporat instantaneu,
odată cu ea şi îndatoririle sale constituţionale, sau faţă de bunăstarea
românilor. Cealalte „reuşite” ale sale, din 2000, 2004 şi 2009, au
afirmat surse israeliene, s-au datorat „contractului de lucru” obţinut
în 1998 la Washington, cu angajatori din top managementul american.
Apoi, atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 din SUA au decis şi
soarta politică a lui Traian Băsescu, l-au propulsat, puţin mai târziu,
direct la Palatul Cotroceni. În anii 2001-2004 administraţia
neoconservatoare George W. Bush a pornit războaiele în lumea islamică şi
Orientul Mjlociu (Afganistan, Irak), a denunţat unilateral tratatul
antirachetă ruso-american, vechi de 30 de ani, a lansat o operaţiune
strategică gigantică – încercuirea Rusiei post-sovietice la frontierele
sale directe, prin instalarea unor regimuri „portocalii” în ţări ale
fostei URSS, precum şi o ofensivă politico-diplomatică cu obiective
economice în arealul geografic Marea Neagră-Caucaz-Marea Caspică, cu
resurse petroliere, gaze naturale şi căi de tranzit intercontinental.
Toate acestea au fost mană cerească pentru Băsescu. Marea şansă a vieţii
sale. De la 13 decembrie 2004, a doua zi după ce a câştigat
prezidenţialele şi a declarat public, că relaţia cu Washingtonul va fi
prioritatea mandatului său, şi până astăzi, Băsescu a respectat
scrupulos „contractul de lucru” cu angajatorul american. Astfel, cu
excepţia Marii Britanii, Băsescu a trimis numărul cel mai mare de
soldaţi în Irak şi Afganistan, dintre toate ţările Europei; a susţinut
politic şi diplomatic, împotriva Rusiei, regimurile „portocalii” din
Ucraina şi Georgia, pe ultimul inclusiv cu armament şi muniţii; a
refuzat orice detensionare sau ameliorare a relaţiilor politice cu
Moscova, astfel obligându-i pe români să plătească cele mai ridicate
preţuri din Europa pentru gazul natural rusesc, miliarde de dolari în
plus, între 2005 şi 2012; în repetate rânduri a insultat Rusia, sau a
provocat conflicte diplomatice deschise cu liderii de la Kremlin. A fost
„căpşunarul” român cu un contract de lucru în străinătate. A muncit cu
seriozitate, ca mercenar angajat să promoveze interese străine în
propria sa ţară, şi a respectat înţelegerea cu patronul. La rândul lui,
de la 12 decembrie 2004 şi până astăzi, angajatorul american – până în
2008 fosta administraţie Bush jr., iar apoi responsabili de politică
externă americană, ca vicepreşedintele Biden, sau birocraţi de la
Departamentul de Stat – l-a susţinut necondiţionat pe Băsescu la
putere. Inclusiv după Referendumul de la 29 iulie, când a ignorat
lecţia exemplară de democraţie primită de la români, şi votul masiv
(82,57%) al acestora pentru demiterea sa.
Băsescu – preşedintele copy paste
Analiza comparativă a prestaţiei prezidenţiale a lui
Băsescu vreme de opt ani relevă că aceasta a avut o sursă de inspiraţie
unică şi este copia fidelă a demersului lui George W. Bush jr., în
primii săi şase ani la Casa Albă. În egală măsură, şochează asemănarea
izbitoare a momentelor-cheie din mandatele celor doi preşedinţi şi
„prieteni buni” (Bush, aprilie 2008, la Bucureşti), de la victoria
electorală, şi până la erodarea completă, politică, publică şi morală, a
celor două personaje, exact cu doi ani înainte de finalul celui de al
doilea mandat. Astfel,
1. În America,
majoritatea vastă a americanilor a decis că Bush jr. a fost cel mai
nepopular preşedinte din istoria ţării, cu cea mai slabă prestaţie
dintre toţi cei 42 de precursori ai săi la Casa Albă. În mod absolut
identic, cu o majoritate chiar şi mai zdrobitoare decât în cazul
fostului preşedinte american - 12% faţă de 19% - românii l-au clasificat
pe Băsescu drept cel mai nepopular preşedinte din istoria de 37 de ani a
prezidenţialităţii româneşti. Recent, „Washington Times” arăta că, sub
Băsescu, majoritatea populaţiei s-ar întoarce în epoca lui Nicolae
Ceauşescu, fostul lider comunist fiind favoritul nr. 1 al românilor în
sondaje (53%), faţă de ceilalţi trei preşedinţi români de după 1990.
Acelaşi ziar prestigios din capitala SUA consemna şi faptul că, la fel
ca şi Bush jr., Băsescu a fost şi cel mai slab preşedinte din şirul
celor patru preşedinţi ai ţării. În România ultimilor ani reformele
democratice şi de liberalizare a pieţei au eşuat; economia de piaţă a
împământenit definitiv o cultură a corupţiei capitaliste; societatea,
împărţită net între o elită bogată şi săraci, adică marea majoritate a
populaţiei, este învrăjbită; au apărut nemulţumiri şi o reacţie negativă
a majorităţii faţă de Uniunea Europeană, iar toate aceste fenomene
negative, afirma „Washington Times”, s-au petrecut în timpul
administraţiei Băsescu. Comenta astfel un cititor din România pe
marginea celor apărute în gazeta americană: „Cu cât Băsescu va sta mai
mult la Cotroceni, cu atât ratingul lui Ceauşescu va creşte continuu. În
curând vom ajunge să se întâmple la fel şi cu Gh. Gh. Dej şi, de ce nu,
pentru că el a plătit datoria de război a României în doar 14-15 ani şi
i-a scos pe ruşi din ţară, România putând să se dezvolte economic după
aceea, fără monitorizare străină şi să împrumute bani pentru a construi
fabrici şi uzine, nu pentru a se distra cu ei o clică îmbogăţită peste
noapte, în frunte cu preşedintele ţării” (sic!) ;
2. După 11 septembrie 2001, după pornirea războiului împotriva
terorismului internaţional şi invazia şi eşecul din Irak, deci pe la
începutul lui 2004, atunci când i-a înfruntat pe criticii săi, în
absolut toate ocaziile Bush a repetat, de sute de ori, aceeaşi
propoziţie: „Sunt un preşedinte în vreme de război” (I’m a war
president, I’m a war president). Aceste cuvinte, crede publicistul
american Gary Kamiya, au acţionat ca o vrajă, au avut un efect hipnotic
asupra publicului, disperat ca America să-i găsească şi pedepsească
grabnic pe vinovaţi, eventual pe autori, sau măcar pe cineva din spatele
atentatelor, în orice caz să fie vorba de nişte islamici... Pe de altă
parte, pentru Băsescu media şi publicul românesc au consacrat expresia:
preşedintele – jucător. Profund greşită. În lupta politică, Băsescu nu
este un „preşedinte – jucător”. Nu se joacă. Este exact ca Bush. Băsescu
a fost din primele sale clipe la Palatul Cotroceni un „preşedinte
pentru vremuri de conflicte şi războaie”. A declanşat imediat
confruntări externe cu reprezentanţi ai Moscovei la Bruxelles şi cu
lideri ai Uniunii Europene; a trimis un număr ridicat de soldaţi români
în Orientul Mijlociu – mai ridicat decât al tuturor celorlalţi
est-europeni – pentru prima oară după 60 de ani, sub Băsescu, un soldat
român a căzut în războiul deschis din Irak, în aprilie 2006; a pornit
conflicte interne cu toate celelalte ramuri ale puterii, cu propriul său
Prim-Ministru, cu Parlamentul şi cu Justiţia; cu litera şi spiritul
Constituţiei; cu opoziţia social-democrată sau liberală. A fost
provocător, arţăgos, de multe ori a împins lucrurile la extrem, o bună
perioadă de timp aceste tactici conflictuale i-au adus un câştig
important de imagine la un public stresat, frustrat şi pus pe gâlceavă
oriunde şi oricând, la piaţă, la volan, pe internet şi în cabina de
votare. În esenţa lucrurilor şi păstrând proporţiile, la fel ca Bush
jr., Băsescu a fost un „preşedinte în vreme de război”. Un război
ticluit şi provocat de el însuşi – „Războiul românilor împotriva
românilor”. În confruntarea politică din România, Băsescu a dovedit cu
prisosinţă că „ucide” politic, cu sânge rece, în „execuţii” publice.
„Execuţii” regizate de o medie clientelară; de o justiţie aservită de la
cele mai înalte niveluri şi până la comandouri de tineri procurori
trimişi să terorizeze populaţia satelor, exact la fel după cum
detaşamentele de asalt S.A. înfiinţate de Hitler imediat după ce a luat
puterea, în 1933, au terorizat oraşele şi satele Germaniei; de servicii
secrete strict controlate şi ele, a căror activitate principală şi
ilegală este să scruteze îndeaproape populaţia şi să aducă dovezi
„compromiţătoare” împotriva tuturor; în sfârşit, de tot felul de agenţii
şi departamente, instrumente personale ale unui „preşedinte în vremea
războiului românilor contra românilor”, de şantaj şi pentru întocmirea
de dosare penale pentru politicieni din opoziţie, oameni de afaceri care
nu „cotizează”, lideri sindicali, publicişti importanţi etc.;
3. Pe plan extern, şi Bush şi Băsescu şi-au câştigat aceeaşi
reputaţie negativă, prin faptul că ambii au adus prejudicii grave de
imagine ţărilor lor. Percepţia internaţională a administraţiei
neoconservatoare Bush jr. s-a înrăutăţit considerabil după invadarea
Irakului, influenţa SUA a intrat în declin chiar şi printre aliaţii lor
tradiţionali. Antiamericanismul a luat proporţii necunoscute în trecut,
şi-a aflat originea, în cea mai mare măsură, în politica neinspirată a
preşedintelui Bush jr. în Irak şi s-a manifestat din Marea Britanie,
Polonia şi România, până în lumea musulmană şi ţările Americii Latine;
din Asia Centrală, Pakistan şi Indonezia, şi până în Coreea de Sud. Din
anul 2003 şi până în 2008, procentul europenilor occidentali care au
dorit ca Statele Unite să conducă destinele lumii a scăzut dramatic, de
la 64% aproape de 20 %, la fel încrederea în Bush s-a diminuat cu zeci
de procente. Majoritatea publicului, din întreaga lume, a crezut că
administraţia Bush jr. a acţionat numai pentru interesele sale,
ignorându-le pe ale aliaţilor euroatlantici, ceea ce a amplificat
opoziţia generală faţă de unilateralismul SUA în afacerile
internaţionale. Tratamentul prizonierilor islamici la Bagdad şi la
Guantanamo a provocat pretutindeni o reacţie atât de negativă, încât
fostul consilier pentru Securitatea Naţională, Zbigniew Brzezinski, a
apreciat că simbolul Americii nu mai este Statuia Libertăţii, ci temniţa
de maximă securitate de la baza militară americană din Cuba. Totodată,
sprijinul public pentru NATO s-a diminuat, în paralel cu intrarea
Americii într-un con de umbră, precum şi cu transformarea treptată a
organizaţiei dintr-una militară, într-una de control politic, pază,
intervenţie şi securitate. Cu Băsescu, lucrurile au stat exact la fel.
Anunţul făcut la inaugurare, că axa Washington – Bucureşti va fi
vectorul exclusiv al politicii externe a României în viitor, a stârnit
imediat critici vehemente la principalele Cancelarii vest-europene, a
dus la instaurarea aproape spontană a unei carantine politice şi
diplomatice împotriva României, în vestul şi estul Europei. A început
lungul „îngheţ” al politicii externe româneşti, de aproape opt ani. În
aceşti opt ani, câştigurile firave de imagine obţinute de preşedinţi şi
guvernări anterioare, apropierea de puternica Franţă şi alte ţări mai
importante din vestul continentului; rezultatele pozitive, puţine câte
au fost, obţinute în cursului procesului de preaderare, aderarea
propriuzisă de la 1 ianuarie 2007, toate acestea s-au risipit treptat,
anihilate de performanţa negativă generală a administraţiei Băsescu.
România preluată de acesta în decembrie 2004 a involuat mult pe plan
intern, la fel pe plan extern, deficitul de imagine internaţională a
ţării este astăzi mai adânc şi, aparent, mai de neremediat ca oricând în
trecut. După aproape şase ani de la intrarea în Uniunea Europeană,
absorbţia fondurilor europene continuă să nu se întâmple şi va împinge,
probabil, Bruxellesul către gestul radical al suspendării lor; porţile
spaţiului Schengen rămân zăvorâte; cooperarea regională este aproape
zero; proiectele de dezvoltare şi integrare continentală zac neatinse,
cel mult în stadiul de studii de fezabilitate, şi sunt resuscitate
ocazional, în cazul investigaţiilor nu ştiu cărei comisii sau comisar
UE, sau ale mediei. Împreună cu cele ale ţării, reputaţia şi imaginea
externă ale instituţiei prezidenţiale sunt pulbere. În ce priveşte
imaginea negativă pe plan internaţional adusă ţărilor lor, Statele Unite
şi România, între Bush jr. 2006-2008 şi Băsescu 2012 s-a instalat un
semn de egalitate perfectă;
4. Bush jr.
şi Băsescu au ajuns preşedinţi în aceleaşi condiţii contestate şi
neelucidate nici până astăzi, victoriile lor electorale rămân suspectate
că s-au produs în urma unor fraude, presiuni şi şantaje. Astfel, la 7
noiembrie 2000, la West Palm Beach, existând bănuiala că republicanii ar
fi fraudat alegerile, cazul a ajuns în Curtea Supremă a statului
Florida, decizia a întârziat o lună, s-a procedat la o a treia numărare
a voturilor, mecanică. În final, după presiuni insuportabile, Bush jr. a
avut câştig de cauză, a devenit preşedinte cu voturile electorilor, dar
cu peste jumătate de milion mai puţine voturi populare la nivel
naţional, decât adversarul său democrat, caz unic în istoria de peste
200 de ani a alegerilor prezidenţiale americane. La fel, la Bucureşti,
pe traiectoria setată (locked up) probabil undeva în Virginia, Maryland,
sau District of Columbia încă din 2000 (câştigarea Primăriei Capitalei)
şi 2001 (câştigarea Pd-ului), Băsescu a revenit în forţă în 2004, a
vorbit de fraudarea electronică a alegerilor şi a ameninţat cu o mare
revoltă „portocalie” în Piaţa Universităţii (scenariul ucrainean); s-a
linştit brusc cu două zile înainte de turul II, a anunţat la ultima
apariţie televizată, la B1 TV, că „România va rămâne ancorată în
politicile SUA”, ticluite, ziceam mai sus, în Virginia, Maryland sau
District of Columbia; ambasadorul efemer american la Bucureşti, Jack
Dyer Crouch II (specialist în „revoluţii portocalii” în fostul spaţiu
ex-sovietic, spuneau surse ale vremii), s-ar fi întâlnit cu
contracandidatul Adrian Năstase chiar în seara lui 12 decembrie, cu o
oră sau două înainte de închiderea turului II (afirmau aceleaşi surse),
tur II pe care Băsescu l-a „suflat” pe ultimul metru PSD-ului şi
candidatului său şi a ajuns, astfel, preşedintele României. La fel în
2009, l-a învins pe pesedistul Mircea Geoană tot în turul II şi tot „la
fotografie”. A câştigat halucinant, cu voturile umflate ca număr ale
emigraţiei de la Paris (oficial, un vot la fiecare 13 secunde, cât timp
urnele au stat deschise!), la câteva zecimi de procent, după ce
pierduse, exact la fel ca Bush jr. în 2000, voturile la nivel naţional,
adică cele din ţară (?!) Din 2000 şi până în prezent, cariera
prezidenţială şi, în general, politică a lui Traian Băsescu, susţinută
de cercuri interesate de la Washington, a fost şi rămâne o fraudă
imensă. Şi o insultă la adresa democraţiei, a alegerilor libere într-un
stat european membru al Uniunii Europene şi al NATO, precum şi la adresa
poporului român.
5. Un episod mai puţin cunoscut
sau mediatizat din preocupările lui Bush jr. după ce a ajuns preşedinte,
este că a preluat de la tatăl său, fostul preşedinte George Bush sr.,
îndeletnicirea de a întocmi şi păstra dosare ale politicienilor şi altor
oameni influenţi, pentru a compromite, şantaja şi înlătura adversari,
la necesitate. Surse americane ale vremii au afirmat că Bush tatăl, fost
director al CIA, a fost, la rândul lui, profund impresionat de
eficienţa cu care, timp de patru decenii, Edgar Hoover, creatorul FBI, a
folosit sute şi sute de documente reale şi fabricate, pentru a elimina,
compromite, sau şantaja adversari şi personalităţi publice incomode
(Charlie Chaplin, John Lennon, Eleonor Roosevelt, soţia preşedintelui
Roosevelt, fostul preşedinte John Kennedy etc.), sau pentru a se apăra
de acuze şi dezvăluiri împotriva sa (homosexualism, este îngropat în
Cimitirul Congresului, de la Washington, la câţiva paşi de „prietena”
sa, domnul Clyde Tolson, fost prim-adjunct al său la Birou, mai mulţi
congresmani americani au cerut, ultima oară în 2001, ca sediul central
al FBI-ului din Washington, D.C. să nu mai poarte numele lui, J. Edgar
Hoover, „o pată pe această clădire...”). Din 2006 şi până către
sfârşitul lui 2008, aceste dosare compromiţătoare l-au ajutat decisiv pe
Bush jr. să „liniştească” adversari din Congresul SUA, senatori ori
reprezentanţi care au cerut demiterea sa (impeachment) şi, în cele din
urmă, să supravieţuiască la Casa Albă până la încheierea mandatului. La
Bucureşti, clona prezidenţială Băsescu a îmbinat în mod strălucit
experienţa trecutului său comunist, ca informator de frunte al fostei
securităţi şi membru local important al partidului unic, cu experienţa
noului prezent capitalist, experienţă veche din 1935, pe filiera Hoover,
FBI – Bush tatăl, CIA – Bush fiul, şi a instaurat în România cel mai
eficient şi mai temut sistem de supraveghere, şantaj şi control politic
din toată Europa de Est, de după căderea comunismului. „Dosariada
naţionlă”, să-i spunem aşa, inaugurată de Băsescu la debutul primului
său mandat, în decembrie 2004, continuă şi astăzi, după opt ani, şi a
costat România zeci de miliarde de lei noi din banii publici, în
infrastructuri şi ore-lucru la Preşedinţie, Parlament, Guvern,
ministere, CSM, procuraturi, parchete, DNA (imediat după instalarea
Guvernului USL, la 7 mai trecut, DNA a anunţat că are nevoie şi că va
achiziţiona sisteme şi aparatură de monitorizare video/audio
ultrasofisticate...), ANI, tribunale, judecătorii, instanţe superioare,
poliţie, penitenciare, servicii secrete, mii şi mii de mandate de
interceptare şi milioane de ore de înregistrări şi ascultare ( în
iulie-august, la solicitarea poliţiei politice DNA, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a aprobat de 80 de ori mai multe mandate de
ascultare vizând demnitari, decât în aceeaşi perioadă a anului trecut!),
secretizări, filaj pedestru, auto şi electronic, comunicaţii terestre
şi spaţiale etc. Se monitorizează telefonia fixă şi mobilă, internetul
şi e-mailurile populaţiei, se instalează instrumente de supraveghere în
maşini personale, se verifică conturi personale de bancă, tranzacţii
locale şi internaţionale, au apărut instrumente biometrice de spionaj
instalate în locuri publice etc. Şi, bineînţeles, totul se întâmplă în
numele luptei contra corupţiei şi al luptei pentru reabilitarea
justiţiei în România, dar absolut nimeni nu este convins şi nu ştie unde
este linia de demarcaţie – dacă există vreuna – între ceea ce spune un
preşedinte mincinos, la fel de mincinos ca modelul său, Bush jr., şi
realitate. Iar realitatea revoltătoare a „Dosariadei naţionale” este că,
astăzi, zeci, sute de adversari politici care nu au fost de acord cu
regimul dictaturii personale a lui Traian Băsescu şi al camarilei sale
de hoţi, au toţi dosare penale, suportă tot felul de restricţii şi
umilinţe, sunt privaţi de drepturi constituţionale şi civile, sunt
terorizaţi, sau au înfundat puşcăriile;
6. Imediat
după atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, Bush jr. şi echipa de
neoconservatori din jurul său au acaparat naţiunea înspăimântată
americană şi au făcut-o să-i urmeze, fără întrebări, în praful şi bezna
din plină amiază, de după prăbuşirea turnurilor gemene din New York. Din
acea zi, administraţia a refuzat orice dialog cu toată clasa politică,
inclusiv colegii republicani, a ignorat orice hotărâre judecătorească, a
ignorat Curtea Supremă şi Congresul; şi-a depăşit atribuţiile
constituţionale prin crearea Curţii de supraveghere a informaţiilor
externe, o agenţie total secretă; a spulberat libertăţile civile ale
poporului american prin alte acţiuni legislative neconstituţionale
(Patriotic Act 1 şi Patriotic Act 2). Pentru a controla nemijlocit
justiţia, Bush jr. a destituit un număr de şapte magistraţi superiori de
la Curtea Supremă şi Ministerul Justiţiei, au urmat apoi demisiile
altora, iar Congresul a tăcut mâlc şi nu a investigat nimic. A făcut
două numiri dintre oamenii săi de casă la conducerea Curţii Supreme, a
numit 61 de judecători la Curţile de Apel, precum şi alţi 261 la Curţile
districtuale. Le-au urmat alte 324 de numiri în tot sistemul judiciar,
la toate nivelurile, şi-a asigurat, astfel, pentru o bună perioadă de
timp, aproape şase ani, controlul discreţionar asupra întregului sistem
judiciar american. În România, de aproape opt ani, Traian Băsescu
procedează exact la fel. O Curte Constituţională aservită l-a scăpat
recent de la demitere, controlul său asupra justiţiei, la toate
nivelurile (Consiliul Superior al Magistraturii, parchete, procuraturi,
instanţe judecătoreşti etc.), îngreunează enorm strădania Guvernului
Ponta şi a opoziţiei USL, ajunsă la putere, de a urgenta debăsificarea
justiţiei, a administraţiei, a întregii Românii, aşa cum s-a întâmplat,
demult, cu denazificarea în Germania, în primii ani postbelici,
1945-1947;
7. În timpul preşedinţiei lui Bush jr.,
serviciile de informaţii americane au trecut prin vremuri foarte grele.
CIA a trebuit să culeagă informaţii, spre a afla, apoi, că
beneficiarii nu sunt interesaţi de ele. A fost nevoită să asculte
argumente fabricate pentru pornirea războiului în Irak şi să tacă, deşi
ştia că evidenţa faptelor arată cu totul altceva. Din pricina
încurcăturilor făcute de oamenii lui Bush jr., a pierdut agenţi
operativi. A fost învinuită şi arătată la nesfârşit cu degetul pentru
acţiuni ilegale în Europa, unde s-au emis mandate de arestare pe numele
lucrătorilor ei – şi acum, la 19 septembrie, după mai bine de opt ani,
Curtea de Casaţie a Italiei a confirmat condamnările, în lipsă, în cazul
celor 23 de agenţi CIA judecaţi în 2004 pentru răpirea, la Milano, a
unui cetăţean egiptean. Spus în câteva cuvinte, agenţia a fost
„Cenuşăreasa” administraţiei, a ajuns „o armată personală a lui Bush,
folosită pentru proiecte secrete” şi „a fost transformată într-un fel de
unitate de comando a preşedintelui”, afirmau încă din 2005 surse din
interiorul serviciilor. Citatul biblic de la intrarea în foaierul
clădirii CIA, din Langley, statul Virginia: „Şi vei şti adevărul şi
adevărul te va elibera”, a fost dat uitării de către Bush jr., pretins
practicant al Bibliei. Minus citatul din Biblie de adineaori, toate
acestea sună foarte cunoscut şi aici, pe Dâmboviţa, unde şi Băsescu,
exact la fel ca “bunul său prieten” Bush, a înlăturat şi el de la
conducerea agenţiilor de informaţii directori care vedeau lucrurile
altfel, şi-a subordonat şi a transformat comunitatea de informaţii
naţională într-un serviciu propriu, pentru susţinerea şi apărarea
intereselor sale politice, sau personale. Acest gen de situaţii abundă
de peste şapte ani, este de o gravitate deosebită faptul că, în ultimii
doi ani, de când aproape întreaga societate românească l-a repudiat,
sau i-a devenit ostilă, Băsescu a folosit şi foloseşte în aşa fel
serviciile secrete, încât echilibrul dintre securitatea naţională, şi
drepturile constituţionale şi libertăţile civile ale cetăţeanului român a
fost rupt;
8. „A fost o piesă de teatru absurd,
dar solemnă şi venerabilă. Membrii presei au fost conduşi în sală
încolonaţi doi câte doi, întocmai ca şcolarii într-o excursie la Grădina
Zoologică. Preşedintele a refuzat să răspundă la întrebări din sală şi a
ales reporteri de pe o listă pe care o avea în buzunar. Dialogul care a
rezultat a fost atât de bombastic, încât nici el nu a mai putut rezista
şi, într-un moment de-a dreptul jenant, i-a scăpat pe gură porumbelul,
că întreaga seară a fost regizată în prealabil. Nu numai că ziariştii
s-au întrecut între ei să-i pună întrebări aprobate anterior, dar au
mers atât de departe, încât au părut că sunt aplaudaci angajaţi,
fluturând mâinile pe sus şi glumind în scaune, ca să dea impresia de
naturaleţe şi a unei conferinţe de presă spontane”. Sună ca o conferinţă
de presă a lui Nicolae Ceauşescu din anii ’80 din secolul trecut, anii
cei mai negri, ai dictaturii comuniste, nu? Nu. În realitate, astfel a
arătat o întâlnire a lui Bush jr. cu presa la Casa Albă, la 3 martie
2003, în relatarea publicaţiei new yorkeze „Vanity Fair”, numărul din
iunie 2003! După atacurile de la 11 septembrie 2001 şi până la invazia
Irakului, în martie 2003, Bush jr. a redus la tăcere aproape toată
mass-media, nimeni nu a întrebat şi nu a comentat nimic despre
pregătirile pentru război. Lipsit de analize şi dezbateri în presă şi la
televiziuni asupra politicii internaţionale, publicul american a rămas
ancorat în clişee excepţionaliste, false şi dăunătoare. Aliniat lui Bush
şi neoconservatorilor săi, megaimperiul mediatic al lui Rupert Murdoch –
televiziunile Fox News Channel şi Fox Television Station, cu 20 de
posturi acoperind peste 40% din teritoriul SUA, reţelele internaţionale
Sky, National Geographic şi Fox Kids, plus 130 de ziare, printre care
„The New Yorker”, „New York Post”, „Washington Times”, „Wall Street
Journal” şi „London Times” – a privat publicul de adevăratele ştiri şi
dezbaterea corectă. Au fost subordonate reţele de radio naţionale şi
puse să realizeze emisiuni „live”, în realitate adunări populare pentru
susţinerea războiului organizate de sindicate („Rally for America”). Au
fost acaparate reţelele de radio în limba spaniolă pentru populaţia
hispanică din SUA (Clear Channel FM, cu acoperire 50% din teritoriu şi
peste 70% din hispanici). Negăsind în Irak arme de distrugere în massă,
Bush a inventat, pentru americani, arme de confuzie în massă, adică
ştiri fabricate. Cu excepţia câtorva publicaţii şi televiziuni care au
rezistat, media a fost o mascaradă, care a durat până către începutul
lui 2005. A fost, astfel, creat cetăţeanul neinformat al Statelor Unite
ale Americii. După cum, la fel ca şi Bush jr., Băsescu a reuşit să
controleze o bună parte din media românească şi să o transforme tot
într-o mascaradă. Într-un fel, i-a venit mai uşor să facă acest lucru,
decât modelului său prezidenţial de la Washington. La sfârşitul lui 2004
a ajuns preşedinte în România, o ţară cu o populaţie prea puţin sau
deloc informată, cu instituţii democratice fragile, cu o guvernare şi un
Parlament sub presiunea continuă a intereselor politice şi economice
şi, mai ales, cu o mass-media nevertebrată, „înfometată” etern şi în
perpetuă căutare de sponsori. Băsescu a fost şi rămâne, deocamdată,
susţinut de mai multe televiziuni, de ziare, agenţii de presă şi,
bineînţeles de câteva lichele abjecte, croite de vremuri, interese şi
propria lipsă de caracter, după chipul şi asemănarea lichelei
prezidenţiale.
9. Între 5 decembrie 2005 şi 10
iunie 2008 au existat şapte iniţiative oficiale pentru demiterea
(impeachment) lui Bush jr. Cea mai importantă a fost ultima, cu 35 de
capete de acuzare împotriva preşedintelui, votată la 25 iulie cu 251
pentru, faţă de 166 contra. Şi totuşi, aparent inexplicabil, în
continuare nu s-a întâmplat nimic, al doilea mandat al lui Bush a
expirat la 20 ianuarie 2009, odată cu el şi obiectul iniţiativei de
demitere. Că lucrurile vor evolua astfel, s-a prefigurat încă din 2006,
cînd democraţii au câştigat ambele Camere ale Congresului, dar Nancy
Pelosi, lidera Camerei Reprezentanţilor, a afirmat limpede că demiterea
preşedintelui nu este o prioritate pe agenda de lucru a noii majorităţi
din Cameră şi de la Senat („off the table”). De ce oponenţii lui Bush
jr. au renunţat la îndepărtarea sa, deşi ar fi putut s-o obţină uşor? Au
existat, în acei ani, tot felul de explicaţii, nici una pe deplin
satisfăcătoare. Răspunsul trebuie căutat, mai degrabă, într-o situaţie
mai veche, cu un impact major, de durată, asupra instituţiei
prezidenţiale americane. În 1974, după scandalul Watergate şi
declanşarea procedurilor de impeachment, fostul Richard Nixon a fost
primul preşedinte din istorie forţat să plece de la Casa Albă înainte de
expirarea mandatului. Acest fapt a avut consecinţe profunde,
politicienii şi, mai ales, publicul american au înţeles că dispun de un
instrument politic nou şi puternic, pentru a înlătura „din mers” şefi ai
Executivului care ar duce politici contrare intereselor naţiunii. De 40
de ani încoace cuvântul impeachment a fost readus în actualitate în
repetate rânduri, în vremea mandatului lui Bill Clinton, a lui Bush jr
şi, în această primăvară, a lui Obama, ultima oară pe motivul folosirii
neautorizate a forţei militare în Libia. Şi totuşi, în toate trei
cazurile, demiterile nu s-au întâmplat, pentru că establishmentul
politic american a mai înţeles ceva, ceva foarte serios: că înlăturarea
preşedinţilor în funcţie echivalează, cumva, cu un act de „regicid”, că
”regicidul” destabilizează, pe mai multe decenii, echilibrul „natural”
într-un sistem pretins democratic şi că acelaşi „regicid” nu este o
pildă civică bună pentru absolut nimeni, politicieni, sau poporeni; că
demiterea dă cetăţeanului obişnuit o senzaţie excesivă de forţă
politică, că nu este şi nu trebuie să devină o practică curentă pentru
remedierea erorilor din managementul executiv suprem, oricât ar fi ele
de evidente; în sfârşit, că demiterea erodează periculos imaginea,
autoritatea şi prestigiul Casei Albe, ca simbol al forţei instituţiei
prezidenţiale americane în lumea întreagă. Dată fiind alianţa politică
şi militară dintre România şi SUA, preţuită la Washington, precum şi
susţinerea făţişă de care preşedintele român beneficiază de opt ani, în
toate ocaziile, este posibil ca de acelaşi tratament, al neacceptării
înlăturării sale din funcţia de preşedinte în timpul exercitării
mandatului, să fi beneficiat şi Băsescu, din partea decidenţilor de
politică externă americană. Dacă această „filosofie” a establishmentului
politic american, privind „inamovabilitatea” preşedinţilor în cursul
mandatelor, contrară deopotrivă şi Constituţiei Statelor Unite şi
Constituţiei Românei, a fost în această vară exportată şi aplicată la
Bucureşti şi l-a salvat pe Băsescu după Referendumul naţional de la 29
iulie, atunci democraţia a primit o lovitură grea în România. La fel
imaginea Americii în acestă ţară, cu consecinţe imprevizibile pe termen
mediu, sau mai lung...
Ar fi multe, foarte multe de
zis. Spre a încheia, am spune doar că Băsescu s-a impregnat în asemenea
măsură de ideea parteneriatului cu fosta administraţie americană, încât
până şi cuvintele, retorica şi stilul său de conducere au început să
semene cu cele ale lui Bush, de acum câţiva ani. Îl priveai pe
preşedintele de la Bucureşti şi aveai senzaţia că vezi un film cu
preşedintele de la Washington în anii 2002-2006, în vremea pregătirii
războiului, a invaziei şi a împotmolirii din Irak. Spunea Bush că luptă
contra terorismului şi că securitatea Americii se joacă în Irak? Spunea
şi Băsescu, mai ales când erau americani de faţă, că „securitatea
României depinde de rezolvarea situaţiei din Irak”(?!). Spunea Bush că
luptă în Irak pentru democratizarea acelei ţări? Spunea şi Băsescu la 4
iulie, pe şoseaua Kisseleff, sau la alte ocazii, că românii se află în
Irak „cu scopul democratizării”. A controlat Bush o bucată de vreme
Congresul? Se zbate şi Băsescu, de când se ştie preşedinte, să
controleze Parlamentul. A crezut Bush că militarismul său „macho” va
compensa nemulţumirile americanilor, provocate de situaţia internă? La
fel a crezut şi Băsescu, maimuţărindu-se în haine de camuflaj la
televiziuni, la întâlniri cu soldaţi români, acasă, ori în Irak. S-a
opus Secretarul de Stat (Prim-Ministrul SUA) Colin Powell purtării
războiului şi a fost nevoit să demisioneze? Întrucât Primul-Ministru
Tăriceanu a ridicat, în vremea mandatului său, problema retragerii
militarilor români din Irak, şi Băsescu l-a vrut demisionar. Când
lucrurile au început să meargă prost în Irak, s-a închis Bush jr. în
biroul său şi a încetat orice dialog cu toată clasa politică, inclusiv
cu proprii republicani, a ajuns cel mai izolat preşedinte din timpurile
moderne ale Americii? La fel face şi Băsescu, a evitat orice dezbatere
democratică cu un veto copie xerox din stilul prezidenţialităţii
imperiale a lui Bush jr., nu a discutat situaţia dificilă din Irak cu
nimeni, cu opoziţia, sau cu Alianţa DA, cea care l-a adus la putere;
s-a închis astăzi în cercul lui tot mai strâmt de penali, impostori,
foşti tovarăşi de furăciuni, muieri deocheate, clienţi cu foamea-n gât,
magistraţi şantajaţi şi şantajabili s.a.m.d. A ignorat Bush opinia
publică şi a mers înainte în Irak? A ignorat-o şi Băsescu, deşi
majoritatea românilor ar fi vrut să-i vadă pe soldaţi întorşi acasă etc.
Băsescu a fost şi a rămas clona lui Bush jr., cel mai slab şi mai
nepopular preşedinte din toată istoria americană, detestat de propria sa
naţiune şi detestat pretutindeni, în lume. Bush, poreclit “Vandalul
global”, despre care reputatul Pew Research Center, de la New York, în
sondajul “Global Attitudes”, efectuat în 2007 în 47 de ţări ale lumii,
releva că a fost considerat cel mai nepopular preşedinte american din
toate timpurile. “Vandalul global” Bush jr. a fost şi rămâne modelul
patetic şi sursa total neinspirată de „inspiraţie” politică şi morală
pentru Băsescu, „Vandalul local” din România.
Epilog
Ca preşedinte, Bush jr. a debutat cu un rating de
popularitate foarte bun, de peste 50%, l-a menţinut până la încheierea
primului mandat, cu o cifră record de 90% după 11 septembrie 2001. După
începutul lui 2005, cu toată împotmolirea din Irak şi scandalul cu
tratamentul prizonierilor islamici la închisoarea Abu Ghraib, din
Bagdad şi la baza Guantanamo, din Cuba, ratingul său a scăzut foarte
puţin, americanii au continuat să-i dea credit şi să-l susţină. Apoi,
spre sfârşitul verii, din motive numai de ea ştiute, Natura s-a
dezlănţuit, aproape ca niciodată în trecut. Cel mai ucigător şi mai
distructiv uragan tropical din ultimele decenii, uraganul Katrina, a
lovit Florida şi statele de la Golful Mexic, a urcat înspre Nord până
sus, în Kentuky, a culcat la pământ pomi în Manhattan, la New York şi
s-a domolit abia în Canada, în Ontario şi în regiunea Côte Nord, din
Quebec. La New Orleans digurile au cedat, apele oceanului au intrat 20
km în interior, peste 1.800 de oameni au pierit în furtună şi inundaţii,
autorităţile au fost complet depăşite. Bush jr., personal, a fost
acuzat de management defectuos, lipsa unei viziuni de lider în momente
grele pentru ţară şi de rasism. „Katrinagate” a devenit cuvântul anului
2005 şi, din acel moment, ratingul lui a coborât catastrofal, a ajuns la
19% şi nu şi-a mai revenit niciodată, până când a părăsit Casa Albă. La
Bucureşti, în 2007 Băsescu a obţinut un scor formidabil la Referendumul
pentru demiterea sa, 74,48% dintre alegători au decis ca el să rămână
în scaunul prezidenţial, peste doi ani mulţi ameţiţi au votat iarăşi
pentru el şi i-au asigurat al doilea mandat la Palatul Cotroceni.
Ratingul lui s-a menţinut la cifre relativ ridicate, între 35% şi 50% şi
apoi a venit iarna năpraznică din ianuarie – februarie 2012, o iarnă
cum românii nu mai văzuseră de 60 de ani. Exact la fel ca şi Bush jr.,
Băsescu şi guvernul său au fost complet depăşiţi. Pe un ger cumplit, de
-32,5° Celsius, ratingul lui s-a prăbuşit la 10-11%, o ţară întreagă i-a
cerut demisia. Apoi, la Referendumul de la 29 iulie, 87,52% dintre
participanţi, adică 7,4 milioane de oameni, au votat demiterea sa, în
prezent ratingul său este sub 10% şi va rămâne acolo atâta vreme cât va
ocupa, ilegal, funcţia de preşedinte.
Uraganul
tropical Katrina SUA 2005 şi iarna siberiană România 2012 au provocat
prăbuşirea definitivă a lui Bush jr. şi a lui Băsescu în minţile
oamenilor. Toţi analiştii media, toţi politologii şi toţi experţii în
instituţii prezidenţiale din lume nu pot explica, în nici un chip, de ce
Mama Natură dezlănţuită, două fenomene naturale extreme şi perfect
antinomice, căldura şi frigul, absolut fără nici o legătură cu
îndeletniciri omeneşti de orice fel, societate, politică etc., au
anunţat sfârşitul pentru aceşti doi preşedinţi.
Doi preşedinţi detestaţi şi repudiaţi de propriile lor popoare..."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu